In ce consta respectul?
Un articol despre respect: capcana lui “Dumneavoastra”.
Am citit un articol pe un blog si mi-a ridicat niste semne de intrebare. E drept ca aceasta “nedumerire” exista de mult in mintea mea, acum cred ca incepe sa se materializeze in felul cum privesc lucrurile.
Dupa cum stim, in limba romana exista mai multe modalitati de adresare pentru cei din jur, structurate pe criterii de respect, dragoste, slugarnicie, etc. Ar fi adresarile prin: TU, DUMNEAVOASTRA, MATALE, DUMNEATA, ca sa le enumar doar pe cele mai des folosite, si mai politicoase.
In ce consta respectul? 
Dar modul de adresare? Are vreo legatura cu adevaratele noastre sentimente fata de o persoana? Este adresarea mea cu “dumneavoastra” o dovada certa, incontestabila, ca respect acea persoana? Dar daca ii vorbesc cu “tu” cuiva cu mult mai in varsta, asta e o dovada de lipsa de respect, sau de familiaritate exagerata?
Sa vedem ce sens are in DEX cuvantul “respect”: RESPÉCT s.n. Atitudine sau sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de cineva sau de ceva; deferenţă, veneraţie. (!!!)
Acum sa ne uitam putin in istorie, si sa vedem cat de mult, si in ce fel, a fost respectat ISUS cat a trait pe pamant. A fost el respectat, iubit sau s-a profitat de El?
A fost iubit de ucenici, asta e clar, dar in felul in care puteau ei iubi, ca oameni, usor egoist. S-a vazut asta la crucificare, cand a fost parasit de toti! (ei nu sunt de judecat: cel rau a venit atunci cu o forta atat de mare, incat a spulberat tot ce era in preajma lui Isus) L-au iubit Petru, Ioan, parintii Sai pamanteni, ucenicii, cei care au recunoscut in El pe Fiul lui Dumnezeu.
Au profitat de pe urma Lui, datorita miracolelor pe care le facea: incepand cu nunta din Cana, cand a preschimbat apa in vin, apoi cei pe care i-a vindecat, hranit, si nu in ultimul rand, cel care-L voiau de Conducator, sa-i elibereze de jugul roman, cei care L-au adulat la intrarea in Ierusalim, aceiasi (poate) care aveau sa-i ceara moartea peste numai cateva zile.
Dar a fost El, Isus, respectat? Daca da, de catre cine? Si in ce fel? Poate de catre aceiasi ucenici, care i-au stat in preajma, si L-au recunoscut. Dar in rest, L-a mai respectat cineva? Cred ca nu. Daca ar fi fost respectat, nu ar fi fost biciuit. Daca ar fi fost respectat nu ar fi fost scuipat. Daca ar fi fost respectat nu ar fi fost rastignit! El a venit pe pamant special cu aceasta misiune, a mantuirii, iar de respect nu s-a bucurat!
Si acum, sa vedem cum pretind eu, ca om, respectul? Si, revenind la definitia din DEX, ce ma determina pe mine, ca om, sa respect, SA VENEREZ, un om ca si mine, tot o creatie a lui Dumnezeu?
Ce ma determina sa respect o anumita persoana? Prin ce anume isi castiga persoana respectiva respectul in ochii mei?
- Prin varsta? E meritul ei (al acelei persoane) ca s-a nascut cu 50 de ani inaintea mea? Varsta propriu-zisa nu e o dovada a maturitatii.
- Prin functia pe care o are? A ajuns acolo unde a ajuns prin merite proprii? Nu, a ajuns acolo fie cu ajutorul lui Dumnezeu, fie cu ajutorul dusmanului lui Dumnezeu. Depinde care e functia si cum o foloseste, in ce scop.
- Sau prin dominatia pe care o exercita in vreun fel asupra mea? Si daca o exercita, de ce o face? Ca sa obtina ceva de la mine, sau ca sa ma creasca, aratandu-mi frumusetea lui Dumnezeu?
Cred ca un om isi castiga in ochii mei un loc aparte prin faptul ca nu imi impune sa il tratez in mod special, cu o anumita reverenta si distinctie. Nici el personal nu-mi impune, si nici indirect, prin ceilalti, cum se intampla uneori: cand cineva nu iti spune personal ce are de spus, ci te informeaza prin “sfatuitorii” din jurul lui.
Problema se pune de ambele parti: si a “respectatului”, si a celui care “respecta”:
A “respectatului”:
Daca eu am pretentia ca ceilalti sa mi se adreseze cu dumneavoastra, pentru ca m-am nascut cu cativa ani inaintea lor, sau pentru ca am absolvit niste scoli in plus, sau pentru ca am niste oameni in subordine, sau pentru ca am putere de decizie, etc., nu cumva eu ma vad pe mine insumi mai grozav decat ei, superior lor? Si daca e asa, vai mie, caci Domnul n-o sa aiba nevoie de “personalitati” la El in Imparatie…
Daca tu esti cel care pretinzi sa fii tratat de catre ceilalti intr-un fel anume, proportional cu autoritatea pe care o detii, cu cunostintele acumulate care le depasesc pe ale altora, cu pozitia ta, e clar ca cineva trebuie sa aiba curajul sa te ia de umeri si sa te scuture, sa te trezesti, cat se mai poate, ca daca ajungi sa te trezeasca Domnul, la Judecata, e de rau!!
A celui care “respecta”:
Daca cineva are pretentia ca atunci cand ii vorbesti sa inclini capul, sau sa ai o atitudine slugarnica, sau sa se citeasca pe fata ta ca el e mai important decat tine, si, mai ales, daca lucrul acesta se intampla si printre cei care se considera credinciosi, e clar ca e o problema acolo, cu acea persoana, sau si cu tine daca te implici in asta si accepti asta. De ce? Pentru ca tu, slavindu-l pe acela, nu ii faci un bine, ci ii cresti un sentiment de mandrie, de superioritate. Iar mandria vine inaintea caderii, stim cu totii asta! Prin felul cum i te adresezi ii creezi o stare de self-suficienta care il rupe de realitate, si il determina sa se creada cu (cel putin) un cap mai sus decat ceilalti. E asta bine pentru sufletul lui? Cu siguranta ca NU!
In al doilea rand, referitor la mine, care “il respect” pe cealalalt, nu cumva felul in care eu ma adresez celor din jur, diferentiindu-i prin diverse apelative, creaza o ierarhie a lor in mintea mea? Si daca e asa, ce sta la baza acelei ierarhii? Varsta, functia, gradul de rudenie?
Cred ca in fata lui Dumnezeu suntem cu toti EGALI.
Daca il slavesc pe celalalt prin modul de adresare (fie prin cuvinte, fie prin atitudine), ii fac un bine? Faptul ca il ridic in slavi ii este lui benefic? Dar mie? Ma refer aici crestineste, nu tratez problema lingusirii cuiva cu autoritate, pentru obtinerea de foloase materiale. Ce stare ii creez eu lui prin atitudinea mea? Dar mie insumi? Daca, de fapt, nu dau doi bani pe el, dar ”il respect” prin felul cum ma adresez, e clar ca dau dovada de ipocrizie. Si voi plati. Iar daca chiar il vad mai presus decat altii, cu sinceritate, iar nu e bine, pentru ca asta inseamna ca il urc pe un piedestal pe care bine n-o sa-i fie nici lui, si nici mie, tinand cont de relatia cu Dumnezeu. In ambele cazuri, gresesc!
Dumenzeu vrea sa ne slujim unii altora, in acest fel slujindu-i Lui, NU SA IMPUNEM, NU SA PRETINDEM SLUJIRE. Daca fac asta, e clar ca am o problema. Pentru ca acea pretentie a mea de a fi respectat, si privit cu reverenta iL va pune in umbra pe ISUS! Pretentia mea va cere, de la ceilalti, un stil slugarnic de a-mi vorbi, si dorinta mea ca ei sa ma ridice mai presus de altii in ochii lor. Iar daca nu slujesti tu celuilalt, ci pretinzi slujire, ai o problema Mare!
Nu spun ca trebuie sa “te tragi de sireturi” cu batranii comunitatii, dar atentie mare la felul cum iti manifesti respectul. S-ar putea sa-L jignesti pe Dumnezeu, ridicandu-l in slavi pe om. Si nici omului nu-i faci bine… decat ii creezi o iluzie pe termen scurt. In eternitate, insa…
Recunosc ca de cateva ori am incercat sa ma adresez unor persoane cu “dvs.” si cu “tu”, constient, incercand sa vad daca ei vor sa renunt la aceasta bariera. Acum pot sa spun ca adevaratii mei prieteni sunt cei care nu imi permit sa le vorbesc cu “dumneavoastra”. Desi ne despart si zeci de ani! Si pentru asta ii iubesc si mai mult 
Avantajul limbii engleze, aici, este acel “you” valabil atat pentru pers. II sg. cat si pentru pl. Nu se mai creaza bariere in comunicare.
Pretentia lui “dumneavoastra” creaza, automat, o scara cu multe trepte, in care fiecare se aseaza acolo unde crede ca ii este locul. Si doar crede! Pentru ca, de fapt, locul nostru, al tuturor, este la baza scarii pe aceeasi treapta, iar locul de sus este rezervat lui Isus. Dar adresandu-ne unii altora prin pronume de reverenta, ne mintim si ne autopacalim… o pacaleala care ne va forma principii de viata gresite si ierarhii false in minte…
Respectul nu sta in vorbe, ci in dragostea pe care o am pentru cel de langa mine. In felul in care il caut ca sa stam de vorba, pentru ca stiu ca am ce invata de la el, de la Dumnezeu de fapt, prin el. Si el stie foarte bine ca daca intre noi sunt bariere de comunicare, ii va fi mai greu sa imi transmita EXACT ceea ce eu am nevoie sa invat. Iar eu ma voi poticni in acele bariere, voi ezita sa ii pun intrebari la pers II plural. Si pentru acest motiv, el nu are pretentia sa ii spun “dumneavoastra”, sa-l ridic in slavi. Plus, ca nu se simte superior mie si celorlalti, si nu ne-ar putea sluji noua (si in acest fel lui Isus, asa cum ii cere Dumnezeu), daca ar avea pretentia sa i se vorbeasca cu “Dumneavoastra”.
Intr-un comentariu pe blog, sau intr-un inceput de discutie, consider ca nu e gresit sa ii raspunzi celuilalt in acelasi fel in care el ti se adreseaza tie, dar, daca discutiile se prelungesc, avanseaza in timp sau intensitate, daca se formeaza relatii de comunicare, si totusi eu continui sa am de la tine pretentia sa imi vorbesti cu “dvs.” pentru ca sunt mai in varsta, sau pentru ca eu am niste oameni in subordine, stau sa ma intreb: este Dumenzeu Seful meu? Si daca da, de ce eu ma consider mai presus decat ceilalti?? De ce Lui ma adresez cu “Tu, Doamne!” dar am pretentia ca cel de langa mine sa imi spuna “Dumneavoastra”?
Atentie mare la respectul care se transforma in infatuare, sau in evlavie simulata, doua extreme care, ambele, te rup de realitate, de multime! De turma! S-ar putea nici sa nu-ti dai seama ca te-ai ratacit.
Iar daca Isus nu a avut parte de respect, de ce eu tin sa fiu respectat de oameni si adulat prin modul de adresare?? Daca merg pe Calea Lui, crucea se duce cu greutate, cu renuntari, cu si din dragoste, dar cred ca nu fiind respectat, venerat, adulat, urcat intr-un turnulet de fildes!
In plus, risti ca din prea mult respect sa-ti ia cineva crucea din spinare, sa o duca in locul tau, ca sa-ti fie tie mai usor. Chiar vrei asta?? Dar asta este alta discutie…
Niciodata nu am considerat ca prin respectul care il acord celuilalt pot ajunge pana acolo sa il venerez, dar asta zice DEX-ul nostru si trebuie sa o accept ca atare. Da, sunt oameni carora le acod un respect aparte. Le vorbesc tot cu “tu” pentru ca ii cunosc si comunic des cu ei. Sunt si oameni fata de care nu am un respect prea mare, dar pentru ca nu ii cunosc si sunt mai in varsta fata de mine, sau pentru ca au o pozitie mai intalta fata de a mea, prefer sa ma adresez cu “dumneavoastra” sau alte pronume de politete. Acesta e standardul cerut de societatea noastra.
Am avut un profesor fain de desen, chiar directorul, cu care m-am impacat bine. Avea el o propozitie care o spunea el de fiecare data cand avea ocazia: “Respecta si vei fi respectat!” Pana la urma respectul adevarat ti-l castigi respectand pe ceilalti, nu prin diplome, functii si alte lucruri de genu.
eu n-as zice ca daca DEX-ul spune ceva, trebuie sa o luam ca atare. E scris de oameni, nu e infailibil.
Ma refer aici la faptul ca modul de adresare nu reliefeaza adevaratele mele sentimente pentru cel caruia ma adresez. Pot sa vorbesc cuiva cu “tu”, dar omul acela sa fie mai pretuit de inima mea decat cel caruia ma adresez cu “dvs.”
e adevarat acest lucru, si in cazul acesta cred ca apare o intrebare aici. Daca pronumele de politete, pe care il folosesc sau nu, cand ma adresez cuiva nu arata intotdeauna respectul care il am fata de calalalt, atunci, cum pot arata cuiva faptul ca il respesct si aceasta fara sa ii spun in fata :d acest lucru? Nu e o intrebare complicata, se gasesc raspunsuri dar vreau sa stiu si altele inafara de ale mele.
Ma refer la respectul in comnunicare .
Pai cred ca prin atitudinea pe care o am fata de acea persoana: de exemplu am grija (si nu e o grija fortata, ci care vine de la sine, pentru ca omul acela inseamna ceva pentru mine) sa fiu atenta la ce imi spune, si e acel gen de atentie care “se simte”, adica acela isi da seama ca sunt ochi si urechi si CHIAR vreau sa inteleg ceea ce spune, stiind ca imi foloseste. E lucru real, aici descriu o relatie pe care o am cu cineva intelept, crestin, pe care il apreciez si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a asezat in preajma lui.
Apoi prin ajutorul pe care i-l dai cand are nevoie, si pe care il “simti” altfel (nevoia de ajutor), daca intre voi nu exista bariere.
Prin felul tau degajat de a fi, dar nu obraznic, pe care il apreciaza, daca nu e o persoana care vrea sa iti arate ca e mai presus de tine. Te porti cu dragoste frateasca, sincer, si el simte ca nu o faci din obligatie.
Marele avantaj e prietenia care se formeaza si se incurajeaza cu mult mai bine cand nu exista bariera lui “dumneavoastra”. Una e sa ceri ceva cuiva care te tine la distanta prin modul de adresare: “Sunteti, va rog amabil sa….” si alta sa te adrezezi cuiva intr-o relatie in care nu exista bariera lui “dvs”: “am nevoie de asta… poti sa m-ajuti, te rog?”
Si de aici deriva toate celelalte avantaje: o atitudine relaxata in discutii, poti sa iti exprimi pe chip nedumerirea fara sa “iti fie teama” ca celalalt poate fi jignit sau nu iti intelege mimica, poti sa iti formulezi intrebarile fara grija ca “ce o crede despre mine daca intreb asta” etc…
Se creaza o comunicare de ambele parti, in care iti exprimi si tu parerile, nu te simti pus in inferioritate, iar el nu te trateaza cu condescendenta.
Si ce e de preferat? Un respect rece, de distanta, care impune si expune diferentele intre doua persoane (cei doi care “comunica”) sau o relatie de prietenie, dragoste crestineasca intre frati, in care ambii se considera egali?
Si eu m-am gandit de multe ori la aspectul acesta. In ce ma priveste am o problema atunci cand mi se spune dumneavoastra, nu pentru ca asta m-ar face sa ma simt batrana ci pentru ca nu se potriveste ceva, mi se pare deplasat. Nu inteleg de ce eu sa fiu ‘dumneavoastra’ si persoana cu 10 ani mai tanara ca mine sa fie ‘tu’. Cred ca acest ‘dumneavoastra’ incurajeaza fatarnicia si pune bariere in relatiile care ulterior devin mai apropiate, si nu in ultimul rand incurajeaza mandria. Cunosc persoane care banuiesc ca s-ar simti jignite daca de maine nu li s-ar mai vorbi cu dumneavoastra, si asta deja este o problema.
In concluzie, sunt impotriva acestui ‘dumneavoastra” si daca s-ar putea sa dispara m-as bucura mult
rose, iti multumesc, ai sintetizat pe scurt esenta a ceea ce in articol e scris pe larg
In ceea ce priveste “disparitia” lui “Dumneavoastra”, cred ca putem sa incercam sa il eliminam, in primul rand incepand cu cei care ne sunt, spiritual, apropiati. Putem incepe prin inaltarea unei rugaciuni sincere, pentru a fi sfatuiti cum sa procedam corect, intelept, si pentru ca Dumnezeu sa distruga barierele care stie EL ca ne-ar putea impiedica cresterea. (toti avem de invatat, iar faptul ca ne vedem pe o treapta superioara e o mare cursa). Apoi vom actiona in consecinta.
In ceea ce-i priveste pe cei mandri de aceasta formula de adresare, poate ca si lor le-ar prinde bine schimbarea, nu? Mandria vine inaintea caderii, si mai bine ne julim genunchii aici, decat Acolo, nu?
violeta,
imi si imaginez ce fatza ar face cei care se simt superiori cand li se spune ‘dumneavoastra’ daca de maine s-ar trezi cu simplul si foarte potrivitul TU in conversatiile cu cei care par ca le sunt inferiori . Ar fi buna o camera ascunsa la fazele asta
pai, daca inainte de asta discutam mai Sus, si rugam pentru intelepciune, cred ca s-ar rezolva.
Nu ar fi spre binele tuturor sa fie asa? Ma refer la Binele care conteaza cu adevarat!
ba da, sunt sigura ca ar fi spre binele tuturor… M-am tot gandit de cand am citit articolul tau si ma minunez cat de multe implicatii are o problema aparent minuscula.
In ultima perioada m-am intalnit de cateva ori cu niste copii tigani si inca incerc sa ii obisnuiesc sa imi spuna ‘tu’, pentru ca ma simt aiurea cand ma bombardeaza cu ‘d-v’, iar ei nu inteleg cum se poate asa ceva, sa imi spuna ‘tu’ cand e diferenta asta de varsta si conditia sociala, diferente pe care daca le privesti prin ochii lui Isus cu nici un chip nu le mai vezi diferente.
Iti multumesc pentru articolul acesta, e bine cand afli ca mai e cineva care gandeste la fel
Sa fii binecuvantata
N-ai de ce sa multumesti. Fain ar fi daca am incerca acest lucru macar cu cei apropiati sufletului nostru. Poate daca am sti cum sa le expunem lucrurile, cu intelepciune de la Dumnezeu, ar insemna o schimbare in bine. Cu rugaciune se poate.
Cu copiii cred ca e mai usor sa ii obisnuiesti sa spuna “tu”: te joci cu ei, te integrezi altfel printre ei. Mai greu e cu cei ce o viata intreaga au gandit astfel. Si nu ar fi nicio paguba daca nu ar fi la mijloc mandria. Aici e adevarata problema. Apelativul nu e decat varful icebergului.
Situatia e si amuzanta si trista in acelasi timp… dar se va dovedi spre final ca ramane doar tristetea. Macar cu cei pentru care Isus e adevaratul Sef sa incercam asta… repet, cu cuvinte potrivite, drese de Cel care este Intelepciune si Dragoste!