Despre aparente (Diamantul)
Viata pe care o vedem noi, CU OCHII NOȘTRI, reprezinta fațetele unui diamant uriaș. E un diamant minunat. Dar unele fațete se află în umbră și nu putem vedea lumina soarelui căzând direct pe ele ci doar pieziș, astfel că frumusețea le este umbrită și pătată. Alte fațete par ele însele generatoare de lumină, dar e o iluzie optica: asta se datorează numai faptului ca Lumina cade, ÎN ACEL MOMENT, direct, pe ele…
Plus ca nu putem zări CEALALTĂ PARTE A DIAMANTULUI. Pentru că, așa cum am spus, diamantul e uriaș, iar noi suntem mici. Atât de mici încât nu ne-ar ajunge o viață întreagă sa-l înconjurăm. Astfel, cum am putea știi ce se află în partea nevăzută a prețioasei pietre? Iar Lumina care cade pe el este ATÂT DE STRĂLUCITOARE că nu o putem privi direct. Încercam atunci, să o descoperim, fiecare prin prisma propriei înțelegeri, din unghiul unde ne aflăm în acel moment, în OBIECTELE care acumulează Lumina, dar care nu sunt generatoare de Lumină.
Si, dintr-o data, când ne așteptăm mai puțin, ca-ntr-o eclipsă totală de soare, în acel moment unic în care soarele iese din faza de umbră, Lumina lui poate fi văzuta, o singură fracțiune de secundă, dar cu o intensitate atât de mare încât face lumină și în inimile noastre, și schimbă radical modul în care am privit până atunci faza de (pen)umbra.
Nu știu dacă voi (sau măcar câțiva din cei care citiți acest articol) va regăsiți în aceste cuvinte. Dar poate mă veți înțelege dacă și voi ați trecut prin unele probleme, la rezolvarea cărora vă raportați în același fel ca mine.
De aceea, mi se pare extrem de riscant să judecăm lucrurile, atâta timp cât nu avem înțelegerea imaginii de ansamblu. Nu numai pentru că judecata propriu-zisă este un lucru urât înaintea lui Dumnezeu, ci pentru că această judecată ne va influenta modul de a privi situația, de a acționa, și, implicit, va avea urmări în lucrurile pe care noi le vom schimba prin felul în care vom acționa.
Atenție mare, deci, la aparente. S-ar putea ca după ce noi vom fi terminat de privit, judecat și dăltuit fațetele preferate, Lumina să-și schimbe unghiul sub care cade pe diamant. Si sunt fapte, vorbe și atitudini ușor de iertat, dar greu de uitat. In timp. Fațetele aflate până atunci în umbră, total neinteresante, disprețuite, vor descoperi minunății nebănuite, și nu le vom mai disprețui pentru faptul că păreau insignifiante. Iar cele care pana atunci erau inundate de lumina vor pali și vor scădea în ochii noștri, văzându-le imperfecțiunile “ascunse”, orbiți, pana atunci de strălucirea Luminii.
Acest lucru nu s-ar intampla daca am avea dragoste pentru intregul diamant, fara sa selectam cu intelepciunea noastra fatete preferate… Daca am avea intelepciunea de a nu grabi timpul… Si siguranta ca Lumina e cea care-si arunca razele asupra caror fatete doreste Ea, in acord cu pozitionarea noastra, in acel moment, langa diamant… Daca am privi Lumina care-si imprastie cu blandete puterea, astfel incat nici sa nu raneasca, nici sa nu stinghereasca, ci doar sa raspunda la intrebari nepuse inca… in cuvinte
Am mai povestit undeva…o lectie ce am primit-o nu de mult…
Aveam in grupa unde lucrez un tinar simpatic, politicos, dar pe care il gaseam motaind de multe ori la masa lui de lucru. Odata la un meeting pe cind vorbeam i-am vazut cum ii cade barba pe piept si am dat cu mina in masa de a sarit saracu in sus…N-am avut nici o indoiala ca e lenes…si cind mai tirziu s-a transferat altundeva m-am bucurat…”m-are paguba “mi-am zis “un lenes mai putin.”
As fi uitat complect povestea daca fiica mea cea mai mica n-ar fi fost angajata… si unde credeti ? Tocmai in office cu acel tinar, care in amintirea timpului petrecut in officiul meu se poarta bine cu ea, “ca un frate mai mare…” imi zice fiica mea…”si stii mami…mi-a spus ca in perioada cind a lucrat cu tine, tatal lui era pe moarte si mergea in fiecare zi sa-l vada… distanta lunga si nu avea timp sa se odihneasca”…
Diamantul de care vorbeai tu si-a aruncat niste raze pe care nu le mai vazusem pina atunci…dar in loc sa ma bucur, mi-a aratat o oglinda care nu-mi facea onoare…m-am simtit mica de tot si parca pamintul mi-a fugit de sub picioare…
Am spus povestea asta multora de-atunci…ca si atunci cind credem ca stim totul nu stim…si de-aia judecata nu e a noastra ca nu o sa avem niciodata toate elementele ca sa judecam drept.
Acuma…dupa ce m-am spovedit la multi…Dumnezeu s-a indurat de mine si a zis…de-ajuns cu regretul…si m-am pomenit cu 3luni in urma ca au angajat in departament o noua persoana…care este sora acelui tinar…cred ca intelegeti usurarea ce am simtit-o…si asa cum David s-a purtat cu cei ramasi din casa lui Ionatan cu multa bunatate, asa ma port eu cu fata asta acuma…ca stiu ca Dumnezeu a trimis-o…probabil s-o ajute si pe ea …dar sa-mi arate si mie ca m-a iertat…
Pentru mine asta inseamna povestea cu aparentele…si fatetele diamantului…
Multumesc pentru povestire, Rodica. O citisem intr-un comment, pe alt blog, si iti raspunsesem acolo ca e de admirat ca te poti deschide sa istorisesti asta.
Cei mai multi dintre noi preferam sa ferecam rusinile intr-un ungher ascuns al inimii. Si acolo ele fac pui, si se inmultesc, si se amplifica, si… nasc monstri! Mare izbanda de-a lui Dumnezeu sa ne ajute sa ne infrangem propriii monstri. Si e mult mai usor asta cand sunt in stadiu de monstruleti. Ca apoi cresc si cresc, si ne inunda sufletul cu preferintele lor…
Multumesc mult ca ai povestit si aici asta, Rodica. Ma bucur ca pot avea la dispozitie pe blog aceasta poveste, ca o aducere aminte a ceea ce inseamna judecata nostra, iertarea lui Dumnezeu si pocainta (regretul) noastra (nostru). Domnul sa te binecuvanteze cu pace si curaj!
si eu am patit ceva asemanator- cel putin cred ca se potriveste cu subiectul- cand am cunoscut un om, care acum imi este cel mai bun prieten. Cineva imi povestise despre el, si intr-o zi ne-am dat intalnire mai multi intr-un bar. cand mi-am cumparat ceva de baut am vazut un om langa mine care nu mi-a facut o impresie prea placuta, asa incat mi-am zis “La asta ce-i trebuie de nu sta acasa?” Omul respectiv era chiar cel pe care urma sa-l cunosc, si, dupa cum am spus, cel mai bun prieten al meu de acum. M-am cait si eu pentru judecata mea la prima vedere, si de atunci incerc sa fiu mai atent inainte de a spune ceva despre un om pe care nu-l cunosc.
miciu,
am observat un lucru interesant, desi nu vreau sa generalizez: majoritatea prietenilor (si ma refer aici la amble genuri – si masculin si feminin) cu care am ramas in relatii bune de-a lungul timpului, nu mi-au inspirat o impresie foarte buna pentru inceput. dar cu timpul s-au sudat prietenii frumoase, de incredere