Despre icoane si idoli
Citeam in revista Ioana un aforism al lui Paul Louis Lampert: “Obiectele din casa copilariei se prefac, cu timpul, in icoane”.
Cat de adevarat! Atat obiectele fizice, cat si – ceea ce-i mai grav – lucruri abstracte, notiuni despre viata, despre mediul inconjurator, felul cum il percepem uneori pe Dumnezeu.
Ne-am obisnuit cu un mod de gandire, cu un tipar. Ne-a fost inoculat de mici, din frageda pruncie. In timp, insa, cand am ajuns sa gandim singuri pentru noi insine – gratie testelor si incercarilor pe care Domnul ni le scoate in cale – ei bine, cand ajungem sa ne facem o parere, sa gandim singuri pentru noi insine, atunci ne dam seama ca acel lucru invatat, inoculat, devenit mod de a vedea lucrurile si a filtra tot ce ne inconjoara prin el, este gresit. Dar e prea tarziu. Pentru ca a devenit deja o icoana: “Asa gandesc eu! Eu asa am invatat, eu asa m-am obisnuit, si nu vreau sa-mi schimb parerea”. Alt adevar: “Parerea”. Asta e: o parere! Stim ca nu e bine, ca e gresit, dar nu avem curajul sa suprimam acea parere, sa stam sa analizam lucrurile si, la rece, sa tragem niste concluzii. Pentru ca acele invataturi au fost omenesti, nu divine. Si omul e supus greselii. Numai Biblia si Cuvantul revelat in ea sunt infailibile.
Mai sunt si “icoanele” fizice, materiale. Nu ma refer la picturile care incearca sa-L infatiseze pe Domnul Isus Hristos, ci la lucrurile de care ne legam in asa masura incat ne devin idoli. Fiecare dintre noi pastraza acasa lucruri lipsite de valoare materiala dar incarcate de semnificatii, valoroase din punct de vedere sentimental. Poate ca asta nu-i chiar atat de rau. Lucrul ala imi aminteste de mama, de copilarie, de o perioada din viata, de o persoana draga mie. Care acum poate nu mai e… E trist, dar ne legam de lucruri.
Dar si mai grav e cand incepem sa ne legam de lucruri in asa masura incat devin prioritare in tabelul nostru de valori, inaintea relatiei pe care un crestin adevarat trebuie sa o aiba cu Domnul Isus. Si aceste lucruri nu mai sunt deloc lipsite de valoare, ba dimpotriva. Incep sa ne reprezinte. Si incepem sa facem compromisuri pentru ele.
Cred ca acestea sunt adevaratele icoane. Cele la care incepem sa ne inchinam si sa le slujim: un serviciu bun, cald, profitabil, in care nu conteaza (prea mult) ca facem compromis cu ceea ce Biblia condamna. O relatie cu cineva, care nu ne impartaseste opiniile privitoare la Dumnezeu, dar “ni le ingaduie”. Deocamdata. (Si culmea – ii mai suntem si recunoscatori pentru asta!). O masina, poate o (a doua) casa care stim ca nu e pe munca cinstita, da’ “e buna la casa omului”. Compromisuri pentru icoane.
Si lista ar mai putea continua: imaginea noastra in fata lumii, sa nu spunem adevaruri care dor, ca ne pierdem din popularitate. Compromis pentru imagine, alta icoana careia ii slujim. Lucram la consolidarea imaginii noastre, chiar daca asta inseamna abatere de la Cuvant sau evitarea adevarurilor incomode din Biblie. Lucram la o casa, o masina, un serviciu caldut, chiar daca zi de zi incalcam Cuvantul si ii smulgem lacrimi lui Isus. Lucram la o relatie cu cineva care nu ne impartaseste convingerile, si nu e o relatie de prietenie, ci avem in vedere un viitor cu acea persoana. Ne construim un viitor in care sa slujim. Icoanelor… idolilor…
“Obiectele din casa copilariei se prefac, cu timpul, in icoane”.
