Interviu cu Dumnezeu, atribuit lui Octavian Paler

Urmatorul text in apartine lui Octavian Paler si a fost publicat in ziarul “Cotidianul” din 14 martie 2006

” O capodoperă care nu-mi aparţine- Cum am ajuns să am complicităţi cu Dumnezeu

Rog cititorii să mă scuze că, azi, întorc spatele „istoriei“ atât de interesante de pe malurile Dâmboviţei pentru a clarifica un mic mister „metafizic“.

1. Totul a început prin toamnă, când m-am străduit, cu un succes nesigur, să conving pe cineva că textul, găsit de el pe Internet, semnat cu numele meu, „Paradoxul vremurilor noastre“ (şi pe care-l inclusese într-o carte pregătită pentru tipar), nu e scris de mine. Vreo lună mai tarziu, am fost anunţat de o doamnă, care vroia să-mi dea o veste plăcută, că „sunt publicat“ de o revista din Toronto. A doua zi, am primit revista. Pe pagina a treia sus, cu fotografia mea alături, am dat peste… „Paradoxul vremurilor noastre“. Am fost sfătuit să „protestez“, dar mi s-a părut ridicol s-o fac. Cum pot interzice altora să se joace, cu numele meu, pe Internet? Ar fi fost o probă de vanitate. Şi, cum stiu că nu există vanităţi inteligente, m-am abţinut.

2. Prin iarnă, într-una din acele zile cu ger de crăpau pietrele, am primit un telefon din America. Mă suna din Chicago dl Cristian Bălan, în casa căruia am fost acum vreo unsprezece ani. Şi de care mă leagă, în afară de gratitudinea pentru ospitalitate, o aventură palpitantă, în cursa spre aeroport, povestită în „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“. Din vorbă în vorbă, dl C.B. mă felicită pentru un text preluat de o publicaţie romanească din America de pe Internet şi „din câteva jurnale din ţară“. M-a fulgerat o banuială. „Nu cumva se cheamă «Paradoxul vremurilor noastre»?“. „Nu, nu - a venit răspunsul -, se cheamă «Interviu cu Dumnezeu»“. Am rămas blocat. Apoi, l-am rugat pe interlocutorul meu să-mi trimtă şi mie „discuţia“ purtată în Ceruri.

—>

3. Acum văd că gluma se îngroaşă. De aceea m-am hotărat s-o iau in serios.Săptămâna trecută, un domn din Braşov, M.L. (nu-mi permit să-i dau numele întreg şi adresa), mi-a scris pentru a mă asigura că sunt autorul unei capodopere! După ce mi-a mărturisit că nu poate face aprecieri „asupra întregii mele opere“, care „l-a atras totdeauna“, dar „a cuprins-o prea puţin“, conchide: „Ştiu, însă, că «Interviu cu Dumnezeu» este o capodoperă pentru eternitate“. Şi-mi mulţumeşte pentru „osteneala“ pe care mi-am dat-o, adăugand că ea „este o binefacere pentru noi“. Întrucât e posibil ca admiraţia dlui M.L. să fie sinceră (şi nu o ironie), mă văd obligat să declar că nu o merit. Şi că nu ţin să fiu un impostor.Nu eu i-am luat lui Dumnezeu interviul pe care autorul real al „capodoperei“ (mult prea modest pentru un reporter metafizic) l-a publicat pe Internet şi în diverse reviste sau jurnale cu numele meu! Eu nu-mi permit să discut atât de familiar cu Tatăl nostru ceresc. Nu sunt în stare nici să-mi imaginez unde anume se află Dumnezeu şi cum îşi supraveghează opera! Singura „impertinenţă“ pe care mi-am permis-o a fost să tresar cand am aflat ca Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment în care Dumnezeu se va justifica pentru suferinţele pe care le-a tolerat. Pentru cei care, eventual, au nedumeriri, reproduc „interviul“ cu pricina, aşa cum a apărut în „Micromagazin, Romanian Meridian“ la 17 decembrie 2005.

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci…, zise Dumnezeu.

- Daca ai timp…, i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebari ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc sa crească… iar apoi tânjesc iar sa fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani… iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teama la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi, că trebuie să se ierte şi pe ei înşisi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat…, am zis umil. Ar mai fi ceva, ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna. “